IUS NATURALE (dreptul natural): dreptul comun tuturor fiintelor (atat oamenilor, cat si celorlalte animale) natura invata pe toate fiintele acest drept („dreptul natural este dreptul pe care toate fiintele l-au deprins de la natura”, I.1.2.pr.) › drept comun tuturor vietuitoarelor, in timp ce dreptul gintilor este dreptul comun tuturor oamenilor.

Ius naturale mai are un alt inteles: Cicero sustine ca, in afara de lege si obicei, mai exista un izvor de drept: ius naturale, care reglementeaza in acelasi fel la toate popoarele si in toate timpurile unele raporturi sau dintre oameni sau dintre oameni si lucruri, dar care nu are prin el insusi putere obligatorie (sistem de principii juridice valabil pentru toate popoarele si toate timpurile) › acest ius naturale este o conceptie filozofica si trebuie sa serveasca de baza legislatiei pozitive: este ceea se numea in trecut dreptul natural. Jurisconsultul Paul: „dreptul inseamna ceea ce este totdeauna just si bun, cum este dreptul natural”. !!! conceptie mai exacta: dreptul natural este un drept comun tuturor oamenilor, dar numai oamenilor si bazat pe ratiune (ex. egalitatea primitiva a oamenilor cand nu exista sclavia, dreptul la legitima aparare).

IUS GENTIUM (dreptul gintilor):
1. dreptul gintilor: sinonim cu dreptul natural › „dreptul pe care ratiunea naturala l-a randuit intre toti
oamenii este respectat deopotriva de toate popoarele si se numeste dreptul gintilor” (I.1.2.1) + „dreptul
natural, care este in mod egal respectat de toate popoarele, fiind randuit de o providenta divina, ramane
necontenit trainic si neschimbat” (I.1.2.11.).
2. dreptul gintilor: drept international public › dreptul care reglementeaza relatiile dintre state: sens rar
in textele juridice, dar care apare des la istoricul Titius Livius in legatura cu epoca veche a Romei.
3. dreptul gintilor: drept international privat › drept care reglementeaza raporturile de drept civil intre
cetatenii romani si straini (nu era nici dreptul strainului, nici dreptul roman, cu un al treilea sistem de drept),
dreptul pe care trebuie sa-l aplice judecatorul pentru a rezolva procesele intervenite intre straini (peregrini) si
cetatenii romani, drept care ulterior a terminat prin a fi folosit chiar de romani in relatiile dintre ei.
Ex. sclavia, desi este conforma cu ius gentium, totusi este contrara lui ius naturale.
– originea lui ius gentium: pare sa se fi nascut cu ocazia targurilor din Roma › romanii venind in contact
cu strainii, in special cu grecii, au trebuit sa utilizeze forme de drept adecvate pentru a raspunde necesitatilor
economice intrucat ius civile nu se aplica strainilor: ius gentium ca drept international privat s-a dezvoltat
odata cu dezvoltarea relatiilor comerciale.
242 i.e.n.: romanii au creat un magistrat special, pretorul peregrin (praetor peregrinus), pentru organizarea
proceselor cu strainii › in aceasta jurisdictie ar fi aparut si s-a dezvoltat ius gentium roman.
!!! insa occupatio (ocupatiunea) este o institutie de ius gentium cunoscuta de romani din cele mai stravechi
timpuri.
– la origine comertul avea loc intre ginti diferite, astfel ca s-a nascut un obicei nejuridic pentru a
reglementa aceste raporturi de natura comerciala, raporturi care ulterior au avut loc in targuri intre cetateni si
straini › ius gentium cu timpul a fost integrat in dreptul roman, inlocuind in practica vechiul drept quiritar
(dreptul cetatenilor romani).
› prin ius gentium se intelege ambele ramuri al dreptului international (public si privat) › au origine
comuna: obiceiul nejuridic din comuna primitiva › obiceiul nejuridic dintre ginti, odata cu formarea statului,
devine un drept intre state, un drept al gintilor: ginta (nu totalitatea celor care descind dintr-un stramos
comun) = popor cu care Roma avea relatii.
IUS CIVILE (dreptul civil): dreptul comun tuturor cetatenilor unui stat (dreptul destinat sa reglementeze in
mod exclusiv raporturile dintre cetatenii romani: dreptul cviritar)› stabilit de fiecare popor: nici nu se
deosebeste cu totul, dar nici nu se aseamana in toate cu ius naturale si ius gentium › ori de cate ori
adaugam ceva sau inlaturam ceva din dreptul comun tuturor, facem un drept propriu, adica ius civile. (1).
– romanii, cand zic ius civile, fara sa adauge numele vreunui popor, inteleg dreptul lor propriu (izvoraste din:
consuetudo, plebiscita, lex, senatusconsulta, constitutiones principium, edicta si responsa prudentium) ›
asadar ius civile este opus atat lui ius naturale, cat si lui ius gentium.
– ius civile era la origine un drept strict, riguros si formalist (la origine romanii nu recunosteau strainilor nici
un drept iar orice strain venit la Roma cadea in sclavie), in timp de ius gentium era flexibil, echitabil si lipsit
de forme solemne › ius gentium, dintr-un drept destinat strainilor si raporturilor lor cu romanii, a ajuns un
drept comun si romanilor si peregrinilor, aplicabil si unora si altora.