CONCEPTUL DE PERSONALITATEOrice incercare de definire a personalitatii se loveste de enorme dificultati, generate, pe de o parte, de gradul deosebit de generalitate al notiunii, iar pe de alta parte, de nevoia de sinteza pe care orice definitie o presupune.Personalitatea umana constituie direct sau indirect terenul de intersectie al multor discipline stiintifice, este un univers care incita permanent la cunoastere, dar care niciodata nu poate fi epuizat. Goethe considera ca suprema performanta a cunoasterii stiintifice este cunoasterea omului. Ideea este justificata atat prin complexitatea maxima a fiintei umane, cat si prin faptul ca omul reprezinta valoarea suprema pentru om.Intre pesimismul lui Nietzsche, care afirma ca omul este animalul care nu poate fi niciodata definit, si viziunea axiologica a lui Protagoras care spunea ca omul este masura tuturor lucrurilor, se naste nelinistitoarea intrebare - cum sa evaluezi ceva care nu este masurabil?Daca pentru alte domenii aceasta intrebare poate sa ramana retorica, pentru psihiatrie, psihopatologie si psihologie clinica, care opereaza cu modelul medical, ea trebuie cu necesitate sa-si gaseasca un raspuns. Acest raspuns devine extrem de complex in contextul cresterii vertiginoase a volumului informatiilor stiintifice, care determina o viziune multidimensionala, prin care realitatea nu poate fi cunoscuta decat prin interpretarile interdisciplinare, sistemice, ale contextelor, ansamblurilor.Cu toate ca se pot inventaria aproape tot atatea definitii asupra personalitatii cate teorii psihologice exista, se poate stabili totusi un oarecare consens asupra unui numar de notiuni, care sunt in genere cuprinse in orice definire si descriere si pe care vom incerca sa le trecem in revista:- personalitatea este un concept global, o structura care nu se poate descrie decat prin elementele sale structurale;- ea are un anumit grad de permanenta, o dinamica si o economie proprie;- este rezultanta dezvoltarii potentialitatilor innascute intr-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere socio-cultural;- dezvoltarea personalitatii este secventiala.Subliniem insa inca o data ca abordarea acestor puncte de referinta difera dupa scoala, atat in privinta sensului acordat, cat si a ponderii ce li se aplica in cadrul personalitatii.Mentinandu-ne punctul de vedere ca pentru o ordonare axiologica trebuie sa preexiste o cunoastere suficienta a notiunii de valorizare, vom trece in revista principalele grupe de teorii cu privire la personalitate, urmarind in principal aspectul structural, aspectul dinamic si genetic puse in evidenta de acestea, situate la interferenta medicinii cu psihologia.Teorii neobehavioriste - obiectiviste, incearca sa explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale si psihofiziologiei. Analizand rolul structurant al mediului in constituirea personalitatii, integrand reflexologia pavloviana, behaviorismul watsonian si teoria invatarii a lui Thorndicke, neobehaviorismul elaboreaza, prin Dollard si Miller, teorii ale personalitatii de tip stimul-raspuns. Ei considera ca element structurant major al personalitatii - obisnuinta, care ar insemna o legatura intre stimul si raspuns. Rezultatele obisnuintelor invatate in cursul dezvoltarii ar fi personalitatea individuala, a carei dinamica ar fi asigurata de catre pulsiuni; acestea furnizeaza energia necesara activitatii, fara sa fie determinate de un scop.Orientarea catre un scop anumit se datoreaza invatarii, care fixeaza ca scop obiectele a caror obtinere permite scaderea tensiunii pulsionale.Dezvoltarea personalitatii este vazuta, de aceste teorii, ca o modificare a reflexelor specifice prin invatare; elementele caracteristice ale invatarii ar fi: pulsiunea, semnul, raspunsul si intarirea sau recompensa.Dezvoltarea psihologica se supune, printre altele, legilor extinctiei (absenta intaririi duce la disparitia obisnuintei) si generalizarii (transferarea unor raspunsuri la semne asemanatoare cu semnul initial).Folosirea limbajului ca vector al invatarii, leaga personalitatea individuala de factorii sociali si culturali, al caror produs este.Teoriile neobehavioriste accentueaza rolul determinant al invatarii precoce si al frustrarilor secundare, vazute ca obstacole in calea obtinerii satisfactiei si al notiunii de conflict, vazut ca un obstacol activ, intern sau extern, intr-o situatie frustranta secundara.Teorii psihodinamice - psihanalitice, care analizeaza personalitatea ca o istorie a devenirii pulsiunilor primare, obtinand o viziune longitudinala a individului, coerenta in dinamica ei.In sistemul topic elaborat de Freud in 1920, personalitatea este impartita in trei instante: Id-ul - polul pulsional al personalitatii, rezervorul dispozitiilor ereditare si al energiei pulsionale. Ego-ul - instanta centrala a personalitatii, domeniul perceptiilor si proceselor intelectuale, avand rol de autoconservare; el functioneaza dupa principiul realitatii si corespunde gandirii colective, rationale si socializante. Este o instanta mediatoare care armonizeaza influentele contradictorii ale Id-ului si Superego-ului si elimina dintre stimulii lumii exterioare pe cei pe care-i considera periculosi pentru unitatea persoanei. Superego-ul este constituit din tot ceea ce educatia aduce individului: interdictii, ierarhii de valori, exigente, care-l fac elementul centralizator al personalitatii. El isi manifesta existenta prin constiinta morala, autocritica, sisteme de valori, interdictii, ramanand totusi, in parte, inconstient.Dinamica personalitatii este asigurata de modalitatile de distributie a energiei intre cele trei instante psihice enuntate, o distributie corecta asigurand echilibrul personalitatii. Functionarea corecta a Ego-ului care-si utilizeaza energia pentru controlul Id-ului si Superego-ului, adica pentru indeplinirea functiei sale de stingere a conflictelor, este asigurata si de o serie de mecanisme de aparare care il ajuta sa evite angoasa generata de diferitele conflicte cu care este confruntat. Aceste mecanisme ar fi: introiectia, proiectia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia. in aceasta teorie, evolutia personalitatii este vazuta ca stadiala, intr-o evolutie numita libidinala, constand in urmatoarele etape: stadiul oral, stadiul sadic-anal, stadiul falic, perioada de latenta, faza genitala. Fiecare etapa are o anumita dominanta (ale carei caracteristici se gasesc si in etapele ulterioare, dar cu o importanta diminuata), evolutia facandu-se progresiv printr-o diversificare a modalitatilor de functionare. Teorii sociale - considera ca mediul social si cultural sunt factori predominanti ai organizarii personalitatii. Pornind de la datele aduse de observatiile comparative ale interactiunii dintre om si societate (studii pe gemeni, studiile performantelor de grup, studiul unor grupuri etnice, sociale), autorii acestor teorii incearca sa evidentieze si sa cuantifice intr-o oarecare masura influentele socio-culturale din structura personalitatii.