Publicat: 28 Nov 2006 | Vizualizari: 10452

PITAGORA (nascut la Samos, la 570 i.Hr.) este filozoful care si-a propagat invatatura intemeind o scoala la Crotona. Figura sa a devenit legendara inca din timpul vietii, ca si ceilalti intelepti ai acestui secol, el a facut din ideile sale o doctrina pentru o elita, dar care s-a rasfrant asupra unei zone largi, dupa modelul sau creandu-se numeroase scoli, care, ca si a sa, au devenit societati religioase si politice. Pitagora a intemeiat o stiinta totala, un mod de cunoastere care aduna toate cunostintele existente, de la matematica la metafizica si la religie. Aceasta obsesie a sintezei va reveni constant de-a lungul timpului la multi dintre marii ganditori ai lumii. In esenta, invatatura pitagoreAica se cladeste pe ideea ca sufletul este nemuritor, dar intemnitat in corpul muritor si supus la numeroase reincarnari. Prin initieri (intelectuale si mistico-ritualice), practicate in scoala lui Pitagora, fiinta poate ajunge la revelatia suprema, prin care sufletul se elibereaza din inchisoarea trupului; sursa si radacina Eternitatii este tetraktys-ul, suma primelor patru numere si principiul tuturor lucrurilor.

Doctrina lui Pitagora a fost asociata cu cea orfica, de aceea trebuie spus ca ORFEU este un personaj legendar, despre care se crede ca a trait inainte de Homer, dar a carui invatatura s-a propagat lent, pana in timpurile noastre, asa incat vom mai avea ocazia sa vorbim despre ea. Despre Orfeu se spune ca a trait in Tracia, dupa unele surse, probabil la sfarsitul secolului al IX-lea i.Hr., dar a inceput sa se vorbeasca despre el abia in secolul al VI-lea i.Hr. Este considerat personaj mitologic, semizeu si fondator al unei gnoze, poet si muzician care farmeca natura (imblanzea animalele si oamenii prin cantecul lirei sale). Intemeietor de initieri si de mistere (poate chiar misterele eleusine), vindecator si cantaret, fidel lui Apolo, dar slujind si lui Dionis, Orfeu a coborat in infern pentru a o readuce in lume pe sotia sa, Euridice; a incalcat, insa, interdictia de a se uita inapoi, zadarnicind intreaga incercare si pierzandu-si pentru totdeauna iubita. Dupa revenirea din infern, Orfeu moare sfasiat de fiare sau de femeile trace, a caror iubire o dispretuise, iar moartea sa constituie pretul platit pentru triumful sau asupra naturii dezlantuite. Initierea orfica recomanda asceza si promitea nemurirea sufletului, iar doctrina orficilor a propagat un mit despre nasterea lumii din oul cosmic: samanta universului este Phanes, un androgin, care isi este suficient siesi si care a creat prima generatie de oameni.

Orficii erau asceti, se imbracau in alb si practicau o serie de purificari. Coborarea in infern are functie initiatica, transmite un mesaj capital despre moarte si inviere; in literatura antica, tema aceasta apare in contextul dorintei de depasire a limitei umane; pentru Ghilgames, eroul care vrea sa fie nemuritor, comunicarea cu Enkidu, prietenul sau mort, reprezinta un mod de cunoastere a lumii de dincolo; el afla ca fericite nu sunt decat sufletele celor care traiesc in memoria colectiva, prin faptele lor. Ulise coboara in infern pentru ca vrea sa-si cunoasca viitorul de la orbul Tiresias, iar mai tarziu, Aeneas isi hotaraste devenirea intorcandu-se la origini - el merge in infern sa-si intalneasca tatal si prin el sa-si cunoasca destinul.

Orfeu obtine dreptul de a o readuce din moarte pe Euridice, sotia sa. Coborarea lui in lumea mortii este o ispita, o chemare si o proba, asa cum chiar cantecul sau este pentru cei imblanziti; el se confrunta cu propria-i arma si se lasa ispitit; nu numai ca incalca o interdictie si refuza un ritual, dar traieste voluptatea seductiei si isi intoarce privirea spre Euridice; Orfeu este un invatator, dar care nu transmite cuvantul, ci sentimentul; el pledeaza pentru iubire si coboara in moarte in numele ei, pentru o singura fiinta si anume pentru fiinta iubita. El este un mantuitor care propune eliberarea omului prin iubire; muzica, arta, in general, reprezinta o cale de comunicare eliberatoare si de eros spiritual, in care se regasesc toate treptele devenirii, de la simpatie, la dor si deznadejde, coborare si inaltare, suferinta si moarte.