<b>Lostrita de Vasile Voiculescu</b> Predilectia scriitorului pentru mit, magic, pentru fantasticul imbogatit prin indeletniciri arhietipale pescuitul, vanatoarea isi gaseste radacinile in dimensiunile vietii sale despre care V. Voiculescu marturiseste: Sunt nascut la tara, ceea ce socotesc ca e cel mai mare noroc din viata mea Traiam o viata autentica, rurala, ritmata de anotimpuri, poruncita de natura, inseilata de datine si stravechi obiceiuri. Intre povestile in care se valorifica mitul, miraculosul, magicul, mentionam: Pescarul Amin, Lostrita, Sezon mort, Iubire magica, Lacul rau, Lipitoarea, Ultimul Berevoi, Behaviorism, Ciorba de bolovan, Sakuntala, Caprioara din vis etc. Despre acestea Vladimir Streinu afirma ca prin puterea lor de a semnifica realitatile primordiale, idei sau ipoteze posibile ale sufletului omenesc, sunt capodopere ale literaturii universale, carora nu le lipseste pentru aceasta decat o buna traducere in limbile de mare circulatie. Familial, ele stau bine alaturi de Batranul si marea sau de Zapezile de pe Kilimandjaro de E. Hemingway, dupa cum altele, cu subiect calugaresc, isi gasesc perechea numai in Saint Jullien lHospitalier si La tentation de Saint Antoine de Flaubert (V. Voiculescu si tentatia mitului, Luceafarul nr. 1314, aprilie 1967).Pornind de la specificul povestirii ca specie literara, dar cu o densitate epopeica a evenimentelor cu un motiv de basm vechi, Lostrita releveaza intr-o comparatie unitara, prin succesiunea unor trepte ale intamplarilor, situatii misterioase, descinse din credintele oamenilor. Actele si faptele oamenilor obliga la o viziune hiperbolica, si aceasta din motivul ca povestirea presupune situatii unice, rascolitoare prin natura lor sau prin semnificatiile propuse cititorului (Ion Vlad, Descoperirea operei, Editura Dacia, Cluj, 1970).In Lostrita se prezinta frumoasa dar tragica poveste a tanarului Aliman indragostit de o fiica a apelor intruchipata in lostrita, cu un final dureros, eroul sfarsind dramatic, in apele involburate ale Bistritei, ca, de altfel, si alti eroi ai povestirilor lui V. Voiculescu, din Pescarul Amin, Lacul rau, si ei victime ale fascinatiei.Penduland intre real si fantastic, magic si rational, Lostrita nume de peste rapitor, asemanator cu pastravul, cu capul lung, aproape cilindric, cu gura mare si cu dinti puternici, care traieste in raurile de munte simbolizeaza tendinta spre absolut, spre un ideal superior, aici dragostea, dar si chemarea spiritului totemic (simbolul mitic al unui animal considerat de triburi primitive stramos), al Sirenei (in mitologia greco-romana: fiinta fabuloasa, jumatate femeie, jumatate peste, care ademenea prin cantecele ei pe corabieri in locuri primejdioase in care-si gaseau moartea), al Ondinei (personaj din basmele si legendele germane sau scandinave, imaginat ca o fata frumoasa care traieste in apa), al Stimei (fiinta imaginara inchipuita ca o femeie, care are rolul sa gaseasca ceva: apele, padurile, comorile. Aici insa, asa cum se sugereaza in deschiderea povestirii, Aliman se va confrunta cu spirite ale raului, pentru ca diavolul si nagodele lui se ascundeau mai bine in ape: Dracul din balta, se stie, este nelipsit dintre oameni si cel mai amagitor. In felurite chipuri: de la luminita care palpaie in beznele noptii si trage pe calatorul ratacit in adanc, pana la fata suie care se scalda in valtori si nu-i decat o stima, vicleana cursa pusa flacailor nestiutori sa-i inece. Finalul povestirii dezleaga inceputul: Dar povestea lui Aliman a ramas vie si mereu mladioasa. Creste si se impodobeste an de an cu noi adause si alte scornituri, dupa inchipuirile oamenilor, jinduiti de intamplari dincolo de fire. Ea colinda in sus si-n jos malurile Bistritei. Urca odata cu carausii, coboara cu plutasii, sta pe loc cu copiii Dar se misca necontenit alaturi si in rand cu lostrita fabuloasa, care nu-si gaseste astampar, cand fulgerand ca o sabie bulboanele, cand odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnica intinsa la soare in fata flacailor aprinsi si fara minte.Avand origine fantastica, simbolizand raul, fiind randuita pe rau de necuratul, lostrita a fulgerat pe multi cu iubirea ei, unii intorcand capul si fugind, iar copilandrii, care crescusera flacai, se lasasera, Aliman ramanandu-i credincios. Astfel, flacaul voinic si frumos, vrajit de lostrita, dupa ce a prins-o o data in brate, a ramas buimac, cu gura cascata,. si de atunci nu i-a mai iesit din carnea bratelor o dezmierdare, ca un gest de departe al lostritei. Ii simtea mereu povara si forma in mainile nedibace si in sufletul tulburat.Topindu-se de dorul lostritei care nu se mai arata oamenilor, Aliman se adreseaza unui vrajitor, vraci batran, mare descantator de pesti, un fel de stapan al apelor, al carui sfat este invaluit in taina, pentru ca ce i-a fi spus, ce l-a invatat, cum l-a descantat, nu se stie. Primeste de la vraci o lostrita de lemn motivul dublului aidoma de suie si frumosa ca si cea din apa. Si, potrivit vrajilor, Aliman va intra in miez de noapte cu ea in Bistrita, spunand descantecul invatat pe de rost, in care se lepada de lumea lui Dumnezeu, dand drumul papusii in chip de lostrita. Apele au primit-o si au saltat-o supuse. Gestul lui Aliman poate fi comparat cu cel al lui Faust, in ceea ce priveste pactul cu diavolul.Fantastic este si momentul scoaterii de catre Aliman, de sub sfaramaturile unei plute, a unei fete-lostrite, transformata in fata, fara sa-si piarda sorginea totemica: Oamenii vedeau, cu uimire, cum se zbicesc repede straiele pe ea, ia, fota, opincile, ca si cand nar fi fost uda niciodata. Au mai bagat de seama ca avea parul despletit pe umeri ca niste suvoaie, plavite rasfirate pe o stana alba. Ochii de chihlimbar verde aurii cu strilici albastri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticla. Si dintii, cand i-a infipt intr-o coaja de paine intinsa de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca de fiara.Intre Aliman si fata fantastica s-a incins o dragoste cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea. Fetei nu-i ardea nici de popa, nici de biserica. Nu pentru asta venise ea pe lume. Era salbatica. Cu multe ascunzisuri si taine. Mama ei insa, o femeie voinica, iute si sturlubatica, asijderi apelor dupa ploaie rapeste lui Aliman fata si o duce spre locuri necunsocute. Despre cele doua pesonaje fantastice isi mai amintea un batran, trecut de suta de ani, si care povestea ca cele doua fapturi fusesera alungate din sat pentru faptele savarsite in alianta cu diavolul.Aliman hotaraste sa se casatoreasca. In timpul nuntii un baiat anunta ivirea lostritei pe Bistrita. Aliman a alergat nebun spre rau, nunta sfarsindu-se in momentul cufundarii lui in apa, pentru a prinde in brate lostrita, intr-o tensiune marcata si de natura neprielnica: Apele veneau cu nahlapi saltati ca bivolii, unii peste altii,si lumea privea ingrozita. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. In momentul in care Aliman ajunge la mal, lostrita se-ntoarsa deodata nalucitoare, cu capul tinta la Aliman. Statu asa o clipa plina. Apoi porni, fulgerand apele spre el. Omul incremeni. Dar numaidecat, cu chipul luminat de o bucurie nefireasca, chiui, strigand cat sa inabuse huietul: Iata vin! si, smucindu-se din mainile a trei oameni, sari in mijlocul Bistritei, cu bratele intinse spre lostrita.Viitura, tunand vijelioasa, il ajunse. Nahlapii trecura cu busteni, acoperisuri de case si punti peste capul lui. El a mai iesit o data. Tinea lostrita si, ametit de izbitura apelor, se caznea s-o apere, adapostind-o ca pe un copil, cu bratele. Apoi s-a cufundat in valurile care, bolborosind manioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna.Povestirea, prin finalul ei dramatic pune in valoare sacrificiul suprem pentru ideal, pentru dragoste ca modalitate de cunoastere. Situatiile in care este pus Aliman pot fi considerate probe in drumul initiatic, mergand pana la pactul tanarului Aliman, cu spiritul raului, in drumul vietii sale, drum in care dragostea reprezinta totul. Astfel: Evolutia intamplarii si suferinta prea cumplita a lui Aliman ne face sa credem ca basmul ramane deschis si altei interpretari. Mitul stimei ni se pare a fi numai cochilia in care scriitorul a varat un mesaj de rara frumusete: goana dupa desavarsit. Prin tot ce i se intampla, dar cu precadere prin dorul sau bolnavicios dupa lostrita care mereu ii scapa, Aliman reprezinta o ipostaza extrem de apropiata de aceea a sensului lui Eminescu din Miron si frumoasa fara corp. Idealul tiranic al goanei fatale dupa absolut ramane la fel de iluzoriu pentru amandoi, dupa cum ii si pierde pe amandoi: lancezand in gand si-n fire, Miron se stinge cu certitudinea ca ce-i mai desavarsit pe lume e o frumoasa fara corp, iar Aliman se napusteste in nefiinta tocmai in momentul cand si-a dobandit iubirea (Virgil Ardeleanu, Proza poetilor, Editura pentru Literatura, Bucuresti, 1969). (C.B.)